Mirel Rădoi a plâns. Și poate că nimeni n-a înțeles cu adevărat de ce.
Mirel Rădoi a plâns. Și poate că nimeni n-a înțeles cu adevărat de ce. Poate că lacrimile lui n-au fost doar despre un meci pierdut sau despre presiunea din jurul echipei. Poate că în ele se adunaseră ani de muncă, sacrificii, eșecuri, speranțe și tăceri. Rădoi n-a fost doar un antrenor sau un fost căpitan; a fost omul care a purtat pe umeri visurile unei generații, care a încercat să transforme haosul din fotbalul românesc într-o idee de echipă.
Când a plâns, a fost un gest rar de sinceritate într-un sport obișnuit cu măști și clișee. A fost momentul în care zidurile au căzut, iar omul din spatele posturii oficiale s-a arătat lumii: vulnerabil, obosit, dar încă pasionat. Și poate că n-am înțeles pentru că nu ne-am gândit că și cei pe care îi privim de sus, cu așteptări uriașe, simt la fel de profund ca noi.
