Un preot l-a vizitat pe Ion Iliescu la spital – o știre care, dincolo de aparențele mondene sau politice, scoate la iveală un adevăr adesea rostit în glumă, dar cu iz de reflecție profundă: nimeni nu e ateu până la căpătâi.
Oricât de rațional, sceptic sau agnostic ai fi fost de-a lungul vieții, apropierea sfârșitului are darul de a trezi în om întrebări vechi cât existența: Ce urmează? Ce sens a avut totul?.
Ion Iliescu, o figură-cheie a tranziției post-comuniste, asociat de unii cu ateismul de partid, ajunge – ca oricare dintre noi – la momentul în care ideologia cedează loc fricii, speranței sau, poate, împăcării.
Vizita preotului nu e un gest de PR, ci una dintre cele mai vechi forme de alinare pe care omul o caută când boala sau bătrânețea sapă adânc.
Poate că nu e vorba de convertire, ci de înțelepciunea finală de a accepta că, indiferent cât de puternic sau influent ai fost, în fața morții toți suntem egali – și toți sperăm, măcar un pic, că nu e chiar sfârșitul.
Preotul, acolo, devine simbolul acelei ultime șanse la sens.
