Mami, eu ştiu că e mort!”. Andrei l-a văzut pe fratele său cum a fost înghiţit de ape. I-a spus să se salvează…
Andrei stătea pe mal, tremurând, cu ochii pierduți în valurile învolburate. Strigătul lui răsuna în mintea mamei, de parcă timpul se oprise. „I-a spus să se salveze…”, șoptea ea, ca și cum repeta un blestem. Ultima imagine rămasă în mintea copilului era chipul fratelui său, mic și ud, încleștat de un buștean, cu ochii mari, îngroziți.
„Du-te! Fugi la mal!”, strigase băiatul mai mare înainte ca o undă furioasă să-l tragă sub apă. Și Andrei a fugit, cu sufletul crăpându-i în două. Acum, nimeni nu mai putea schimba ce se întâmplase. Salvatorii scormoneau râul, dar Andrei nu mai avea speranță. Nu era doar apă acolo. Era tăcerea.
Lacrimi udeau obrazul mamei, dar el o privea hotărât:
„Mami, eu ştiu că e mort… pentru că fratele meu n-ar fi plecat fără mine.”
O tăcere grea căzu peste mal. Nu mai era nimic de spus. Doar așteptarea rece și amintirea unei promisiuni nespuse.
